La baza oricărui act artistic stă un mod de gândire, o filosofie de viaţă. Cuvântul lui Dumnezeu operează cu principii, fapt ce a dat valoare incomensurabilă Sfintelor Scripturi făcând-o mereu actuală indiferent de perioada istorică căreia i se adresează.
Exprimarea laudei este o poruncă a lui Dumnezeu regăsită în nenumărate pasaje biblice, cu precădere în cartea Psalmilor: “Lăudaţi pe Domnul, cântaţi laudele Lui în adunarea credincioşilor Lui” (Psalmi 149:1). Sintagma “laudele Lui” implică faptul că nu orice muzică este spre lauda lui Dumnezeu, de aceea adevăraţii artişti creştini trebuie să se raporteze permanent la acea muzică care aduce zidire spirituală atât pentru individ, cât şi pentru comunitate.
Muzica este un limbaj, stilul reprezintă modul de utilizare al acestuia
Stilul este un mod de expresie, un tip de prezentare. În muzică stilul poate fi folosit pentru a denota caracteristica muzicală a unui compozitor, a unei perioade, a unei arii geografice, sau a unei comunităţi. Stilul, într-o încercare de definire cât mai succintă şi generală, ar desemna modalitatea specifică de utilizare a unui limbaj.
Cântecele religioase care sunt expresia devoţiunii, au un conţinut specific, deşi din punct de vedere muzical folosesc adeseori aceleaşi elemente de limbaj: melodie, ritm, armonie. Aceste elemente ar putea fi numite unelte, care pot fi folosite constructiv sau distructiv.
Cuvântul lui Dumnezeu ne relatează un episod în care lucrurile închinate Casei Domnului n-au mai fost folosite pentru slujbele sfinte, ci pentru zeităţi păgâne. “Căci nelegiuita aceea de Atalia şi fiii ei au pustiit Casa lui Dumnezeu, şi au întrebuinţat în slujba Baalilor toate lucrurile închinate Casei Domnului” (2 Cronici 24:7). Tot astfel, când muzica nu are unicul scop declarat aşa cum spunea marele Bach, de a fi „Soli Deo Gloria” - numai pentru gloria Domnului,(Johann Sebastian Bach a adăugat iniţialele S.D.G. la finalul fiecăreia dintre partiturile cantatelor lui. Acestea aveau semnificaţia devotamentului lui profund pentru Dumnezeu şi dorinţa lui de a-l sluji prin muzică) aceste elemente de limbaj nu mai sunt folosite constructiv, ci distructiv. Aşa se explică reacţia de respingere a unor comunităţi faţă de muzica excesiv de ritmică care duce adeseori la asocieri cu pornirile fireşti, şi nu cu porniri evlavioase care să zidească sufleteşte, sau intensitatea mult prea mare a instrumentelor care uneori acoperă mesajul cântării care este vital - muzica fiind doar ambalajul care poartă acest mesaj. În muzică, aparenţa (melodia) şi esenţa (textul) sunt, în cele din urmă, inseparabile.
Nu este lipsită de importanţă şi problema diferenţelor dintre generaţii. Fiecare are propria sensibilitate, legată nu numai de mediul în care se dezvoltă, ci şi de vârsta şi de multe alte date. Modul de informare, sursele şi multe alte condiţionări, în special ale tinerei generaţii din mediul urban, sunt total diferite de cele ale generaţiei medii sau chiar ale celor cu „perii albi”. Cei care coordonează viaţa muzicală a diverselor congregaţii ar trebui să se orienteze şi să relaţioneze muzica promovată cu aşteptările credincioşilor, iar inovaţiile sonore propuse în repertoriu să fie administrate în aşa fel încât să nu zdruncine prea tare convingerile unei generaţii.
Biserica primară, prin doctrina specifică ei, trebuia să se delimiteze de tot de ceea ce contravenea normelor biblice, şi de aceea excluderea instrumentelor în mod concret făcea o diferenţă clară între cultele păgâne şi liturghia creştină. Astăzi sunt foarte multe dezbateri în acest sens: dacă există sau nu muzică bisericească şi problema care o ridică sursa muzicii - dacă o muzică îşi are originea în manifestări care contravin principiilor creştine, este de dorit să fie eliminată din închinare. Biserica prin slujitorii ei trebuie să îşi revendice dreptul de a interzice aceste manifestări, luând uneori atitudine publică.
Atunci apare întrebarea legitimă: ce muzică este bună? Aceasta este întrebarea care a frământat minţile credincioşilor de-a lungul mileniilor, şi este subiectul dezbaterilor aprinse şi nu de puţine ori a controverselor.
În a doua jumătate a secolului al III-lea, în 272, al II-lea Sinod din Antiohia a aprobat înlăturarea din închinare a tuturor imnurilor nebiblice. Singurele imnuri care au supravieţuit au fost acelea care şi-au găsit deja un loc în vreo operă literară, sau au fost atât de bine înrădăcinate prin folosirea lor în diferite biserici, încât au fost canonizate.
Este imposibilă oferirea unei definiţii exacte a ceea ce este muzica bisericească. În opinia lui Harold M. Best, nici o epocă nu a prezentat semne distinctive în ce priveşte piesele muzicale ce exprimă emoţii de ordin religios ori nereligios. Oamenii au atribuit valori morale muzicii încă din timpuri imemoriale, iar acest fapt a afectat practica artistică şi muzicală într-o multitudine de moduri. De exemplu, atunci când orga cu tuburi a fost introdusă în biserică, creştinii au ripostat, pe motiv că acest instrument al diavolului nu se cădea a fi introdus în locaşul sfânt al lui Dumnezeu. Timp de secole, prin decrete oficiale, biserica romano-catolică a divizat muzica în muzică clasică şi muzică seculară, permiţând ca prima din acestea să fie folosită în liturghie, interzicând-o pe cea din urmă. Aceste decrete au fost aplicate messelor, motetelor şi altor compoziţii liturgice ale unor compozitori valoroşi şi bine cunoscuţi. Problema ridicată de aceste piese interzise a fost aceea că ele erau percepute ca fiind mai degrabă seculare decât religioase.
Timpul a demonstrat că muzica sacră răspundea parţial nevoilor spirituale ale credinciosului, iar după ce acesta ieşea din mediul religios prefera muzica laică, care era aproape de sufletul lui; astfel s-a produs marea schismă între muzica religioasă şi cea laică.
A fost nevoie de Reformă pentru a reintroduce cântarea congregaţională, bazată pe faptul că aceasta a existat la sinagogă şi în creştinismul timpuriu şi prin intermediul ei se putea exprima muzical fiecare membru. Mai târziu autorii de imnuri ca Isac Wats şi Charles Wesley s-au impus cu ele în congregaţiile marcate de treziri religioase. Reîntoarcerea periodică a congregaţiilor evanghelice şi a unor tineri interpreţi la valorile tradiţionale ale imnologiei clasice, adesea într-o interpretare specifică perioadei contemporane, este o puternică dovadă a valorii acestor imnuri.
În perioada în care trăim asistăm la fenomenul globalizării şi în domeniul muzicii, la o întrepătrundere fără precedent a stilurilor şi genurilor muzicale în toate culturile.
DA - muzicii subordonate principiilor bibliei
Spiritualizarea acestei arte este reprezentată de acei compozitori şi interpreţi la care schimbarea vieţii prin pocăinţă a adus reînnoirea în toate compartimentele vieţii, inclusiv în cel muzical. Oamenii născuţi din nou sunt sensibili la vocea Duhului Sfânt, ei sunt dispuşi să îşi schimbe, să îşi reorienteze limbajul muzical, să se maturizeze în credinţă. La această categorie de interpreţi trebuie să se vadă atât în creaţie, cât şi în interpretare roada Duhului - cumpătarea, echilibrul. Aceşti interpreţi au decis ca prin slujirea lor, muzica compusă şi interpretată trebuie să îndeplinească nişte condiţii esenţiale.
Muzica lor să fie pentru Domnul. Muzica are capacitatea de a purta mesaje morale, de aceea creatorul muzicii este responsabil de muzica pe care o creează, la fel cum ascultătorul este responsabil de muzica pe care alege să o asculte. Un compozitor, sau un interpret care pretinde că interpretează o muzică de inspiraţie divină se presupune că are o relaţie atât de strânsă cu marele Creator, încât să spună ceea ce-i spune Domnul; el să fie doar un purtător de mesaj divin, aşa cum spunea odinioară profetul: „Cine a fost de faţă la sfatul Domnului ca să vadă şi să asculte cuvântul Lui? Cine a plecat urechea la cuvântul Lui şi cine l-a auzit?”…şi cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu! Pentru ce să amesteci paiele cu grâul? zice Domnul” (Ieremia 23:18,28). Cât de evidentă este demarcaţia dintre valoare şi non valoare! Se ridică o întrebare legitimă: Este lauda care o cântăm relaţionată la Domnul Isus? Unele cântări moderne doar sugerează că ar fi vorba despre Dumnezeu, dar se sfiiesc să-i pomenească Numele, cum este cântarea “Lângă Tine vreau să fiu aproape iar/Şi pentru prietenia Ta renunţ la orice altceva”(ulterior unii interpreţi au adaugat Numele Domnului în textul cântării).
Muzica lor să zidească, să înalţe sufleteşte biserica, nu numai în închinarea publică, ci şi în cea privată, fiind acceptată de majoritatea credincioşilor. “Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească” (1Corinteni 14:26).
Prin muzică să-i conducă pe oameni într-o atitudine de închinare (chiar daca este un ritm rapid care poate fi expresia bucuriei înaintea Domnului) şi reverenţă. Ordinea biblică este închinare şi laudă, nu invers! „Mă închin în Templul Tău cel Sfânt, şi laud Numele Tău” (Psalmi 138:2).
Lauda şi lupta spirituală În laudele Domnului există o putere nevăzută, dar care acţionează uneori instantaneu. Psalmul 18:3 ne sugerează o metodă pe cât de simplă, pe atât de eficientă: „Eu strig: ,Lăudat să fie Domnul!’ şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei.” Exemplul clasic de luptă spirituală prin muzică este episodul biblic în care David, uns ca împărat de proorocul Samuel, îi cânta cu harpa regelui Saul, iar acesta “se simţea uşurat, şi duhul cel rău pleca de la el” (1Samuel 16:13-23). Dacă citim cu atenţie acest pasaj, efectul benefic al muzicii se datora nu talentului special al viitorului rege, profet, cântăreţ şi compozitor, ci faptului că Duhul Domnului era peste el, lucru pe care l-au recunoscut cei ce l-au recomandat pe David împăratului Saul, spunându-i că „Domnul este cu el” (1Samuel 16:18).
Supremaţia mesajului şi nu a muzicii. Valoarea muzicii este dată de text şi de îmbinarea lui cu melodia. „În frunte merg cântăreţii, apoi cei ce cântă din instrumente” (Psalmi 68:25). Mesajul cântărilor trebuie să aibă acoperire în conţinut biblic. “Să cânte limba mea Cuvântul Tău” (Psalmi 119:172). Orice cântăreţ trebuie să fie un foarte bun cunoscător al Scripturii nu numai pentru zidire personală, dar şi pentru a subordona cântările tiparului biblic.
Supunerea faţă de autoritatea bisericii. Interpretul nu trebuie să piardă niciodată din obiectiv faptul că el este un slujitor, şi trebuie să fie asculte de conducătorul spiritual al bisericii locale: “Ascultaţi de mai marii voştri, şi fiţi-le supuşi” (Evrei 13:17). Biserica este a Domnului şi oricine face slujbă în ea, fie că este interpret sau compozitor, este responsabil de ceea ce face mai întâi în faţa lui Dumnezeu, apoi în faţa congregaţiei.
Muzica trebuie să se subordoneze scopului suprem de glorificare al lui Dumnezeu. Compozitorii şi interpreţii creştini subordonează muzica scopului suprem de laudă - pentru şi în numele lui Hristos: “Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13:15), şi de aceea nu trebuie să fie loc pentru laudă la adresa artiştilor creştini, ci „A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 5:13).
Atenţionări cu privire la muzica
Sfânta Scriptură nu trece cu vederea faptul că muzica poate fi folosită în scopul înălţării sufleteşti, sau poate fi expresie a dezlănţuirii pornirilor păcătoase (Amos 6:5-7).
O afirmaţie greşită frecvent întâlnită este: nu contează stilul, genul muzical, aspectul exterior al interpretului (îmbrăcămintea, manifestările excesive), ci inima. Dar vorbind despre inimă Isus Hristos a formulat un principiu general valabil: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura” (Luca 6:45).
Unele cântece contemporane de multe ori inversează rolurile: nu cuvântul are supremaţia, ci uneori sunetul asurzitor al instrumentelor electronice sau al celor de percuţie. În aceste condiţii este explicabil de ce unele cântece moderne se rezumă la repetarea unui singur vers care se doreşte a fi cu impact, dar acest impact este discutabil în condiţiile unei dezordini vocal-instrumentale.
Aceste aspecte din nefericire sunt realităţi care nu pot fi negate în cadrul slujirii prin laudă şi se datorează fie lipsei de maturitate spirituală a celor care cântă şi care nu realizează că Hristos trebuie să fie Domnul vieţii lor în toate domeniile, inclusiv în muzică, fie constituie extreme de care trebuie să se delimiteaze credincioşii născuţi din nou.
EMIMA STAN este doctor în muzică. Obiectivul ei bine stabilit şi declarat este: „să îmi folosesc pregătireaşi experienţa acumulată pentru cercetare interdisciplinară artistică şi teologică: muzică şi iudaism - teologie. Activitatea didactică şi profesională este impresionantă, ea refl ectând pasiunea pentru muzică, deopotrivă pentru calitate şi excelenţă. Se remarcă prin compoziţii şi prin implicare în mai multe activităţi ca: elaborarea în parteneriat cu pastorul Gicu Stan a unei Programe de Religie aprobată de Ministerul Învăţământului, prin prezenţa la diferite emisiuni radio şi tv, cât şi printr-o bogată activitate dirijorală.
sursa:
Pasi.RO
